Suferinta ne schimba, dar nu este singurul profesor
Suferinta ne schimba pentru ca intrerupe echilibrul cu care ne-am obisnuit. Cand lucrurile functioneaza suficient de bine, chiar daca nu sunt ideale, avem putine motive sa le punem sub semnul intrebarii. Ramasul intr-o relatie mediocra, repetarea aceluiasi comportament sau mentinerea unei vieti care nu ne reprezinta complet pot continua ani intregi atata vreme cat pretul stagnarii pare suportabil. Nu pentru ca nu putem evolua, ci pentru ca psihicul cauta in primul rand adaptare, predictibilitate si economie de resurse.
Creierul prefera ceea ce cunoaste
Creierul nu este construit pentru a ne impinge permanent spre schimbare.
Invata ce functioneaza suficient de bine si transforma acele raspunsuri in automatisme. Familiarul necesita mai putin efort, iar ceea ce ne ofera rezultate acceptabile este usor de repetat.
Problema este ca familiarul nu este intotdeauna sanatos.
Putem confunda absenta unei crize cu faptul ca suntem bine. Putem spune „merge si asa” despre o relatie, un loc de munca sau un stil de viata care ne consuma lent.
Atata vreme cat disconfortul nu depaseste frica de schimbare, ramanem adesea acolo unde suntem.
Durerea poate distruge certitudinile vechi
Uneori, suferinta apare cand diferenta dintre ceea ce credem si ceea ce traim devine imposibil de ignorat.
Ai crezut ca iubirea inseamna sacrificiu pana cand sacrificiul te-a epuizat.
Ai crezut ca trebuie sa fii mereu puternic pana cand singuratatea a devenit prea grea.
Ai crezut ca poti controla totul pana cand viata ti-a aratat limita controlului.
Suferinta nu ofera automat raspunsuri bune.
Dar poate distruge raspunsurile care nu mai functioneaza.
Iar uneori tocmai aceasta prabusire creeaza spatiul necesar pentru o intrebare noua: „Daca nu mai pot continua asa, ce trebuie sa schimb?”
A intelege nu este acelasi lucru cu a schimba
Putem sti foarte bine ce ne face rau si totusi sa continuam.
Putem cunoaste riscurile fumatului si sa fumam. Putem intelege ca o relatie este toxica si sa ramanem. Putem sti de ce procrastinam si sa continuam sa amanam.
Informatia nu este suficienta.
Intre „stiu” si „fac” exista frica, obisnuinta, motivatie, atasament si disponibilitatea de a suporta disconfortul schimbarii.
Suferinta ne schimba uneori pentru ca modifica aceasta balanta.
Ajunge sa doara mai mult sa ramai decat sa pleci.
Nu atunci intelegem problema pentru prima data. Atunci devenim, poate pentru prima data, suficient de dispusi sa facem ceva cu ceea ce stiam deja.
Suferinta nu ne face automat mai buni
Este important sa nu romantizam durerea.
Trauma nu produce obligatoriu intelepciune.
Tradarea nu garanteaza maturitate.
Pierderea nu transforma automat omul intr-o versiune mai profunda a lui.
Uneori, durerea produce anxietate, rigiditate, suspiciune sau retragere.
Un copil crescut intr-un mediu ostil poate deveni foarte empatic. Dar poate deveni si un adult care percepe pericolul peste tot.
Un om tradat poate invata sa puna limite mai bune. Sau poate invata sa nu mai aiba incredere in nimeni.
Adaptarea nu este intotdeauna evolutie.
Uneori ne schimbam ca sa crestem. Alteori doar pentru a nu mai fi raniti.
Putem evolua si fara o criza
Suferinta ne schimba, dar nu este singura cale spre transformare.
Putem evolua prin curiozitate, educatie, reflectie, psihoterapie si observarea propriilor alegeri.
Dar aceasta forma de dezvoltare cere ceva dificil: sa acceptam disconfortul schimbarii inainte ca viata sa ne oblige.
Sa ne intrebam daca relatia poate deveni mai profunda chiar daca nu se destrama.
Sa ne schimbam obiceiurile inainte sa apara boala.
Sa ne reevaluam convingerile inainte de esec.
Aceasta este diferenta dintre schimbarea reactiva si dezvoltarea constienta.
Prima incepe cu „nu mai pot”.
A doua poate incepe cu „pot mai mult”.
Zona lui „merge si asa”
Uneori, cel mai mare obstacol in calea schimbarii este faptul ca ne este suficient de bine.
Nu suntem neaparat fericiti, dar nici suficient de nefericiti incat sa schimbam ceva.
Nu ne simtim impliniti, dar viata functioneaza.
Nu ne place complet ceea ce traim, dar nici nu pare suficient de rau.
Aceasta zona poate dura ani.
Si nu orice stabilitate trebuie tulburata. Uneori, linistea este o realizare extraordinara.
Dar merita sa ne intrebam daca ceea ce numim „bine” este implinire autentica sau doar absenta unei dureri suficient de mari.
Maturitatea inseamna sa nu astepti prabusirea
Poate unul dintre semnele maturitatii psihologice este capacitatea de a ne evalua viata inainte ca ea sa intre in criza.
Sa nu asteptam boala ca sa avem grija de corp.
Sa nu asteptam despartirea ca sa invatam sa ascultam.
Sa nu asteptam epuizarea pentru a pune limite.
Durerea poate ramane un profesor puternic, dar nu trebuie sa fie profesorul obligatoriu.
Nu trebuie sa ne doara ca sa invatam.
Dar uneori abia cand ne doare devenim suficient de dispusi sa invatam.
Adevarata libertate apare cand putem folosi constiinta inaintea crizei.
Nu sa schimbam tot ceea ce este bun, ci sa ne intrebam cu sinceritate daca viata pe care o numim „buna” este si viata pe care ne-o dorim cu adevarat.
Lasati un comentariu