Cum ramane psihoterapeutul aproape de suferinta fara sa se piarda in ea
Cum ramane psihoterapeutul aproape de suferinta fara sa se piarda in ea este una dintre intrebarile esentiale ale profesiei. Zi dupa zi, terapeutul asculta povesti despre trauma, anxietate, depresie, pierdere, furie, rusine, abandon si relatii care dor. Nu lucreaza cu idei abstracte, ci cu oameni reali, cu vieti reale si cu emotii care pot fi puternice. Provocarea nu este sa devina imun. Provocarea este sa ramana prezent, cald si disponibil fara sa absoarba durerea celuilalt pana la epuizare.
Neutralitatea nu inseamna raceala
In limbaj profesional se vorbeste adesea despre neutralitate, limite si detasare.
Toate sunt importante.
Dar neutralitatea nu ar trebui confundata cu lipsa de emotie.
Clientul nu vine in terapie pentru a intalni un om rece care il analizeaza de la distanta. Multi clienti au trait deja lipsa de prezenta emotionala, invalidare sau singuratate afectiva.
Au nevoie sa simta ca terapeutul este acolo.
Ca asculta.
Ca intelege.
Ca durerea lor conteaza.
A ramane profesionist nu inseamna sa nu fii atins de povestea omului din fata ta. Inseamna sa nu transformi propria emotie in centrul sedintei.
A simti nu este acelasi lucru cu a prelua
Un terapeut poate fi miscat de povestea clientului fara sa sufere in locul lui.
Poate simti tristete, revolta, tandrete sau compasiune si totusi sa pastreze suficienta claritate pentru a ramane util.
Aceasta diferenta este esentiala.
Daca terapeutul se identifica total cu clientul, poate aluneca spre salvare, hiperprotectie sau confirmarea automata a perspectivei acestuia.
Daca se apara de orice emotie, poate deveni distant si inaccesibil.
Linia sanatoasa este intre rezonanta si absorbtie.
Sa fii atins fara sa fii inghitit.
Relatia terapeutica are nevoie de prezenta reala
Vindecarea nu se produce doar prin tehnici.
Se produce si prin experienta unei relatii in care omul poate fi vazut, auzit si acceptat fara sa fie invadat.
Pentru cineva care a crescut fara suficienta siguranta emotionala, poate fi profund corectiv sa descopere ca exista un om care ramane aproape chiar si atunci cand apar emotii dificile.
Dar aceasta apropiere trebuie sa fie una care sustine autonomia.
Psihoterapeutul nu devine parinte, salvator sau substitut afectiv.
El ofera un spatiu suficient de sigur in care clientul poate invata sa isi recunoasca propriile resurse.
Continerea nu inseamna preluarea durerii
Cum ramane psihoterapeutul aproape de suferinta fara sa se piarda in ea tine mult de capacitatea de continere.
Terapeutul poate deveni, pentru o perioada, un reper de stabilitate.
Asculta fara sa se grabeasca.
Poate tolera lacrimile fara sa le inchida imediat.
Poate ramane prezent in fata furiei fara sa intre in defensiva.
Poate tine cadrul atunci cand clientul se simte haotic.
Dar continerea nu inseamna ca terapeutul ia durerea asupra lui.
Inseamna ca poate ramane suficient de stabil incat clientul sa nu fie singur in fata propriei trairi.
Limitele protejeaza relatia
Limitele nu sunt opusul grijii.
Ele fac grija sustenabila.
Un terapeut care nu se odihneste, nu se opreste, nu se consulta si nu isi proceseaza propriile reactii risca sa devina epuizat, iritabil sau indisponibil emotional.
De aceea, supervizarea, formarea continua, psihoterapia personala si timpul de recuperare sunt parte din responsabilitatea profesionala.
Cand sedinta se termina, terapeutul are nevoie sa revina la propria viata.
Nu pentru ca povestea clientului nu conteaza.
Ci tocmai pentru ca are nevoie sa poata reveni a doua zi cu aceeasi capacitate de prezenta.
Empatia are nevoie de granite
Empatia fara limite poate deveni coplesire.
Limitele fara empatie pot deveni raceala.
Terapeutul are nevoie de ambele.
Poate spune in interior: „Inteleg ce simti si sunt aici cu tine”, fara sa adauge „trebuie sa te salvez”.
Poate simti compasiune fara sa confunde responsabilitatea.
Clientul are nevoie de sprijin, dar si de increderea ca isi poate construi propriile raspunsuri.
Un terapeut care face totul in locul lui poate transmite, fara sa vrea: „Nu cred ca poti.”
Apropierea in care raman amandoi intregi
Cum ramane psihoterapeutul aproape de suferinta fara sa se piarda in ea nu are un raspuns perfect.
Este un echilibru construit zilnic.
Uneori inseamna sa simti mult si sa vorbesti putin.
Alteori inseamna sa observi ca ai fost prea absorbit si sa revii la centru.
Inseamna sa ramai uman fara sa transformi sedinta in propria poveste.
Poate ca aceasta este forma cea mai sanatoasa de prezenta terapeutica: nu distanta perfecta si nici fuziunea emotionala, ci apropierea in care amandoi raman intregi.
Clientul poate simti: „Nu sunt singur.”
Terapeutul poate ramane constient: „Sunt aici cu tine, dar nu trebuie sa devin tu.”
Iar intre aceste doua pozitii se poate construi un spatiu in care vulnerabilitatea nu mai este periculoasa, emotia nu mai trebuie ascunsa, iar relatia devine suficient de sigura pentru schimbare.
Lasati un comentariu