Clo era genul de copil care visa cu ochii deschisi, mereu absorbita de culorile lumii din jur. Cu toate acestea, copilaria ei nu a fost una lina.
Crescand intr-o casa unde iubirea venea si pleca asemenea unui val imprevizibil, a invatat sa se adapteze, sa se ascunda cand era nevoie si sa lupte pentru atentie cand simtea ca e pe punctul de a fi data la o parte.
Tata era rece, distant, prezent mai mult prin critici decat prin cuvinte de alinare. Mama, prinsa intre conflicte interioare si o casnicie care se destrama pusin cate pusin, era fie coplesit de problemele ei, fie exagerat de afectuoasa, cautand validare in ochii fiicei sale.
Clo a invatat astfel sa navigheze printre aceste extreme, dezvoltand o frica profunda de abandon si o nevoie aproape obsesiva de a fi iubita perfecta, prietena devotata, fata care nu greseste niciodata.
La scoala, oscila intre a fi exuberanta si a se retrage complet. Avea momente de entuziasm frenetic, urmate de zile in care nu vorbea cu nimeni, convinsa ca nimeni nu o poate inselege cu adevarat.
Pe masura ce crestea, aceste trairi intense se amplificau. In relatiile de prietenie, daruia totul, iar daca se simtea ignorata, devenea distanta sau chiar furioasa. Nu putea gestiona respingerea, chiar daca aceasta era doar imaginara.
A ajuns la adolescenta plina de conflicte interioare. Orice relatie incepea cu un entuziasm coplesitor si se termina brusc, intr-un haos de acuzatii, lacrimi si promisiuni de neintoarcere.
Uneori, se regasea in relatii care semanau teribil de mult cu cea a parintilor ei: pasiune intensa, urmata de crize de gelozie, impulsivitate si o frica paralizanta de a fi abandonata. Aceste trairi o epuizau, dar era tot ce stia.
Pe masura ce a incercat sa inteleaga ce se intampla cu ea, Clo a avut parte de un moment de trezire. Dupa un episod de anxietate severa care a dus-o la urgente, un psihiatru i-a pus un diagnostic clar: tulburare de personalitate borderline.
La inceput, s-a revoltat. Nu voia sa fie definita de un diagnostic, nu voia sa fie „bolnava”. Dar, pe masura ce a incercat sa afle mai multe despre aceasta conditie, a realizat ca descria exact luptele interioare pe care le traise intreaga viata.
A acceptat terapia, desi initial i s-a parut imposibil sa schimbe ceva. A trebuit sa invete sa gestioneze emotiile intense, sa recunoasca momentele in care impulsivitatea o facea sa reactioneze exagerat. A fost greu. Era obisnuita sa fie prizoniera propriilor trairi, sa creada ca daca simte ceva intens, acel lucru este adevarat absolut. Dar terapia a ajutat-o sa priveasca lucrurile dintr-o alta perspectiva. Sa vada ca furia ei nu insemna intr-un mod absolut ca cineva a tradat-o, ca tristetea nu insemna intr-un mod absolut ca este singura.
A invatat sa se accepte, sa-si puna limite sanatoase si, cel mai important, sa nu se mai pedepseasca pentru felul incare simte.
A invatat ca, desi emotiile sale sunt intense, nu trebuie sa fie prizoniera lor. Ca poate iubi fara frica paralizanta a abandonului, ca poate avea prietenii fara sa simta nevoia de a le testa loialitatea.
Acum, la 38 de ani, Clo nu se mai simte pierduta in propria ei lume emotionala.
A invatat ca poate exista echilibru, ca nu trebuie sa fie definita de trecutul ei, ci de ceea ce alege sa faca in prezent. In continuare are zile mai grele, dar acum stie ca acestea nu o definesc. A invatat sa fie blanda cu sine si sa se iubeasca fara teama.
Povestea ei nu este una despre perfectiune, ci despre progres. Despre cum, chiar si atunci cand trecutul pare sa ne traga inapoi, putem gasi o cale de a merge inainte.
Pentru ca, in cele din urma, vindecarea nu este despre a deveni altcineva, ci despre a deveni versiunea cea mai autentica si mai libera a ceea ce am fost dintotdeauna.
Lasati un comentariu