Golul interior – cand durerea se transforma in tacere si te invata sa simti din nou
„Nu stiu cum sa umplu golul din mine…” Asa mi-a scris, intr-o zi, un prieten. Si in acele cuvinte simple, dar grele, se regasesc mii de suflete care, la un moment dat, au simtit acelasi lucru. Golul interior nu e doar o metafora poetica sau o expresie dramatica. E o realitate psihica profunda, care apare atunci cand ne indepartam de noi insine, incercand sa scapam de durerea care ne-a fost prea mult.
Ce este, de fapt, golul pe care il simti?
Multi oameni cred ca acel gol inseamna ca „le lipseste ceva”. Ca sunt „defecti” sau ca au ratat ceva esential. Dar golul interior nu este o lipsa. Nu este un vid natural, ci o protectie. Este, paradoxal, o forma de supravietuire.
Cand ai suferit, cand ai pierdut, cand ai fost respins sau dezamagit, ai invatat – constient sau nu – sa construiesti ziduri. Sa nu mai simti atat de intens. Sa nu mai speri prea mult. Sa nu mai visezi. Ai ales „nimicul” emotional pentru ca parea mai usor de dus decat durerea bruta. Si pe moment, a functionat. Te-a tinut pe linia de plutire.
Dar cu timpul, aceasta amortire emotionala devine in sine o suferinta. Nu te mai doare ce s-a intamplat, ci ca nu mai simti nimic. Nu te mai atinge nimic. Nu mai traiesti cu adevarat.
Golul interior nu e un dusman
Adevarul este ca golul interior nu e o problema de „umplere”, ci de recunoastere. Nu e nevoie sa-l astupi cu zgomot, distractii, relatii in lant sau munca in exces. E nevoie sa te apropii de el, cu sinceritate si fara graba. Pentru ca acel spatiu tacut din tine nu e dusmanul tau. Este partea ta care a ramas in asteptare. Care nu a fost vazuta, ascultata, iubita. Este copilul ranit din tine care inca asteapta o imbratisare, nu o solutie.
Da, poate parea infricosator sa te apropii de el. Pentru ca acolo se afla si fricile tale. Si rusinea. Si durerea pe care nu ai stiut cum s-o porti. Dar acolo se afla si inceputul autenticitatii tale. Pentru ca doar ceea ce este recunoscut poate fi si transformat.
Nu fugi. Asculta. Acolo esti tu.
Golul tau nu cere solutii rapide. Cere prezenta. Cere rabdare. Cere sa fii cu tine, chiar si in acele momente in care nu stii cine esti sau incotro te duci. Si, mai ales, cere iubire. Nu iubirea idealizata, de film. Ci iubirea aceea reala, curajoasa, care spune: „Sunt aici cu tine, chiar si asa. Nu fug.”
In terapie, am vazut de multe ori cum oamenii incearca sa „scape” de acest gol. Insa cei care au reusit sa il priveasca in fata au descoperit ca, de fapt, acel spatiu interior nu era un semn de slabiciune, ci de transformare. Era o poarta, nu un zid.
Si da, uneori, in spatele golului se afla o tristete uriasa. Alteori, o furie nespusa. Alteori, o nevoie veche, uitata. Dar toate acestea sunt vii. Si unde este viata, exista si posibilitatea de regenerare.
Din gol poate incepe ceva plin
Golul interior nu trebuie umplut cu orice, ci trebuie inteles. Onorat. Acceptat. E o parte din tine care a fost lasata in umbra si care acum iti cere atentie. Nu ca sa te doboare, ci ca sa te aduca mai aproape de tine insuti. Si da, nu e usor. Dar e real. Si ceea ce e real are puterea de a vindeca.
Ce-ar fi daca, in loc sa fugi de gol, ai sta cu el un pic? Ce-ar fi daca nu l-ai trata ca pe o urgenta, ci ca pe un proces? Poate ca nu trebuie sa gasesti raspunsuri azi. Poate trebuie doar sa ramai prezent. Sa simti. Sa nu te mai judeci pentru felul in care ai supravietuit.
Poate ca acel „gol” nu inseamna ca ai pierdut tot. Poate inseamna ca esti pregatit sa incepi dintr-un loc nou. Dintr-un spatiu de adevar, nu de masca. Si poate, intr-o zi, acolo unde azi simti vid, vei simti sens, conexiune, viata.
Lasati un comentariu