Psihoterapeutul bun nu vindeca orice client
Psihoterapeutul bun nu vindeca orice client, iar aceasta afirmatie nu exprima lipsa de competenta, ci realism profesional. In jurul psihoterapiei s-a construit uneori o asteptare aproape magica: daca un om merge suficient timp la terapie, ar trebui sa devina complet echilibrat, lipsit de anxietate, impacat cu trecutul si perfect functional. Daca dupa ani de terapie continua sa sufere, tentatia este sa spunem ca terapeutul a esuat. Dar intre persistenta simptomelor si incompetenta profesionala exista o distanta care nu poate fi umpluta prin presupuneri.
Cine decide daca un client a evoluat?
Un terapeut nou poate evalua starea actuala a clientului.
Poate observa simptomele, dificultatile relationale si modul in care acesta functioneaza in prezent.
Dar nu a fost acolo la inceputul terapiei anterioare.
Nu stie intotdeauna care erau obiectivele initiale, severitatea simptomelor, resursele clientului sau transformarile produse intre timp.
La fel, familia nu este neaparat un reper obiectiv.
Un parinte poate spune ca fiul sau „s-a schimbat in rau” pentru ca nu mai accepta controlul. Un partener poate considera problematica tocmai aparitia unor limite sanatoase.
Uneori, ceea ce deranjeaza sistemul familial poate fi chiar un semn de autonomie in crestere.
A te simti mai bine nu este singurul criteriu
Experienta clientului este esentiala si trebuie luata in serios.
Dar satisfactia si eficacitatea nu sunt acelasi lucru.
Un client poate simti ca terapia nu l-a ajutat, desi anumite comportamente s-au schimbat. Altul poate fi foarte multumit de terapeut, fara ca simptomele sau functionarea sa se fi imbunatatit semnificativ.
Memoria este influentata de starea emotionala actuala, iar evaluarile retrospective pot fi incomplete.
De aceea, progresul necesita mai mult decat o impresie generala.
Conteaza functionarea, flexibilitatea psihologica, relatiile, siguranta si capacitatea persoanei de a-si conduce viata.
Psihoterapia nu reseteaza omul
Psihoterapeutul bun nu vindeca orice client pentru ca psihoterapia nu poate sterge istoricul de viata, vulnerabilitatile biologice sau contextul in care omul continua sa traiasca.
Unii clienti vin cu traume repetate, tulburari de personalitate, depresie recurenta, tulburare bipolara, anxietate severa sau mai multe diagnostice asociate.
Unii continua sa traiasca intr-un mediu abuziv. Altii refuza consultul psihiatric sau intrerup tratamentul.
Competenta terapeutului conteaza enorm, dar nu controleaza toate variabilele care influenteaza evolutia.
Psihoterapia este o relatie si o interventie, nu o putere omnipotenta asupra vietii clientului.
Uneori succesul inseamna sa suferi mai putin, nu deloc
In medicina acceptam mai usor faptul ca unele boli sunt cronice.
Nu consideram automat medicul incompetent pentru ca pacientul continua sa aiba diabet, poliartrita sau o afectiune neurologica.
Evaluam daca simptomele sunt mai bine controlate, daca au fost prevenite complicatiile si daca viata pacientului s-a imbunatatit.
De ce nu am folosi aceeasi logica si in sanatatea mintala?
Uneori, progresul inseamna mai putine episoade de decompensare.
Alteori inseamna recunoasterea mai rapida a simptomelor, reducerea comportamentelor autodistructive sau pastrarea unor relatii care inainte se rupeau repetat.
Suferinta poate ramane prezenta, dar sa nu mai conduca intreaga viata.
Da, exista si psihoterapii care nu functioneaza
Recunoasterea limitelor psihoterapiei nu inseamna sa negam incompetenta.
Exista interventii nepotrivite, evaluari superficiale, lipsa de pregatire, incalcari ale limitelor profesionale si situatii in care agravarea clientului este ignorata.
Un terapeut competent trebuie sa monitorizeze evolutia, sa reevalueze obiectivele si sa recunoasca momentul in care este nevoie de alta interventie.
Dar tocmai aici apare diferenta dintre analiza clinica si verdict.
Incompetenta trebuie evaluata prin practica profesionala, nu dedusa doar din faptul ca un client continua sa aiba probleme.
Competitia dintre terapeuti poate distorsiona evaluarea
Uneori, noul terapeut poate fi tentat sa creada ca el vede ceea ce precedentul nu a vazut.
Poate fi adevarat.
Dar poate fi la fel de adevarat ca intalneste clientul intr-o alta etapa a vietii, cu alte resurse si alta disponibilitate pentru schimbare.
Poate chiar beneficia de munca facuta anterior.
A spune prea repede „nu stiu ce a facut terapeutul de dinainte” poate deveni o forma subtila de superioritate profesionala.
Iar atunci cand astfel de verdicte devin publice, ele creeaza asteptarea nerealista ca un terapeut bun trebuie sa rezolve orice caz.
Limitele sunt parte din profesionalism
Psihoterapeutul bun nu vindeca orice client pentru ca niciun profesionist responsabil nu poate promite asa ceva.
Poate insa sa evalueze corect, sa aleaga interventii potrivite, sa monitorizeze progresul si sa recunoasca limitele propriei competente.
Poate sti cand sa schimbe abordarea, cand sa colaboreze cu un psihiatru si cand sa recomande un alt specialist.
Uneori, progresul este spectaculos.
Alteori este lent, fragil si presarat cu recaderi.
Dar profesionalismul nu se masoara prin promisiunea imposibila a vindecarii tuturor.
Se masoara prin competenta, responsabilitate, discernamant si capacitatea de a spune: „Aici pot ajuta. Aici trebuie sa schimb ceva. Aici este nevoie de altcineva.”
Un client nu este un proiect care trebuie reparat perfect.
Iar un terapeut nu este un salvator atotputernic.
Psihoterapia serioasa incepe tocmai acolo unde renuntam la ambele iluzii.
Lasati un comentariu