Capcana resemnarii spirituale: cand acceptarea devine pasivitate
Capcana resemnarii spirituale apare atunci cand idei precum „asa a fost sa fie”, „totul se intampla cu un motiv” sau „trebuie doar sa accept” ne linistesc suficient cat sa nu mai facem nimic. Uneori, aceste ganduri pot oferi sens si alinare. Alteori, devin o perdea frumoasa asezata in fata unei realitati care doare: o relatie nociva, o limita nepusa, o decizie amanata sau o emotie pe care nu ne permitem sa o simtim. Problema nu este credinta, ci momentul in care limbajul spiritual incepe sa justifice stagnarea.
Acceptarea nu inseamna renuntare
Acceptarea sanatoasa porneste de la realitate.
„Asta se intampla.”
„Ma afecteaza.”
„Nu pot controla totul.”
Dar acceptarea nu spune automat: „Trebuie sa suport.”
Poti accepta ca o relatie te raneste si totusi sa pleci. Poti accepta ca ai o boala si totusi sa urmezi tratamentul. Poti accepta ca cineva nu se va schimba si totusi sa pui o limita.
Resemnarea, in schimb, inchide posibilitatea actiunii.
Ea spune: „Nu are rost”, „asta mi-a fost dat” sau „probabil trebuie sa invat sa suport”.
Aici apare diferenta esentiala dintre pace si abandonarea de sine.
Cand spiritualitatea devine ocolirea durerii
In psihologie exista conceptul de spiritual bypassing, sau ocolire spirituala.
Acesta descrie folosirea ideilor si practicilor spirituale pentru a evita durerea psihologica, conflictul, furia, rusinea sau vulnerabilitatea.
Nu meditatia este problema.
Nu rugaciunea.
Nu credinta.
Problema apare atunci cand ele devin o modalitate de a nu mai privi ceea ce se intampla cu adevarat.
De exemplu, cineva poate spune „nu ma mai supar pentru ca furia are vibratie joasa”, cand de fapt nu isi permite sa recunoasca faptul ca a fost ranit.
Sau poate spune „universul se va ocupa”, cand situatia cere o conversatie dificila, o decizie sau ajutor profesional.
Nu orice suferinta este o lectie necesara
Capcana resemnarii spirituale poate deveni si mai problematica atunci cand orice durere este reinterpretata ca fiind obligatorie.
„Daca sufar, inseamna ca am ceva de invatat.”
Poate fi adevarat uneori ca o experienta dificila aduce intelegere.
Dar asta nu inseamna ca suferinta a fost necesara, meritata sau trimisa special pentru evolutia noastra.
Putem gasi sens dupa o experienta fara sa pretindem ca experienta trebuia sa se intample.
Aceasta distinctie protejeaza de vinovatie si de pasivitate.
Iertarea nu trebuie grabita
Un alt exemplu este presiunea de a ierta repede.
Iertarea poate fi valoroasa, dar nu este sanatoasa atunci cand devine o obligatie care sare peste furie, tristete sau nevoia de siguranta.
Uneori, omul spune „am iertat” pentru ca ii este greu sa recunoasca faptul ca inca doare.
Dar vindecarea nu se construieste prin anularea emotiei.
Se construieste prin recunoasterea ei, intelegerea ei si abia apoi, eventual, printr-o forma de iertare care nu cere renuntarea la limite.
Poti ierta si totusi sa nu mai permiti acelasi comportament.
Intrebarea utila este: ce pot face acum?
Atunci cand simti ca „trebuie doar sa accepti”, poate fi util sa te intrebi ce parte a situatiei nu poate fi controlata si ce parte poate fi influentata.
Poate nu poti controla raspunsul celuilalt.
Dar poti controla daca ramai in conversatie.
Poate nu poti schimba trecutul.
Dar poti alege ce limite pui acum.
Poate nu poti evita complet durerea.
Dar poti cere ajutor.
Acceptarea sanatoasa nu elimina actiunea. O face mai clara.
Spiritualitatea poate sustine curajul, nu doar confortul
O practica spirituala matura ne poate ajuta sa stam cu incertitudinea fara sa negam realitatea.
Ne poate ajuta sa toleram ceea ce nu putem schimba si, in acelasi timp, sa actionam acolo unde avem putere.
Putem avea credinta si sa mergem la medic.
Putem medita si sa incepem psihoterapia.
Putem cauta sens si sa spunem „nu”.
Putem accepta realitatea si totusi sa schimbam directia.
Acceptarea adevarata ne aduce mai aproape de viata
Capcana resemnarii spirituale apare atunci cand acceptarea ne indeparteaza de propriile nevoi, emotii si responsabilitati.
O spiritualitate sanatoasa nu cere sa ne abandonam discernamantul.
Nu ne obliga sa numim orice rana „lectie”.
Nu ne cere sa ramanem acolo unde suntem raniti doar pentru a demonstra ca avem credinta.
Poate ca intrebarea cea mai buna nu este „De ce mi-a trimis viata asta?”, ci „Ce este adevarat acum si care este urmatorul pas responsabil?”
Uneori, raspunsul va fi rabdarea.
Alteori, o limita.
Uneori, acceptarea.
Alteori, plecarea.
Maturitatea apare atunci cand putem face diferenta.
Pentru ca acceptarea autentica nu ne tine pe loc. Ne ajuta sa vedem realitatea suficient de clar incat sa alegem ce facem mai departe.
Lasati un comentariu