Un copil interior rănit nu dispare cu timpul. Nu se „închide” odată cu vârsta și nici nu tace definitiv. El continuă să trăiască în tine și să reacționeze, în moduri care adesea îți afectează viața fără să-ți dai seama.

Acest copil rănit are, în esență, două moduri de a se manifesta:

• Se retrage. Devine tăcut, anxios, rușinos, lipsit de încredere. Se teme să ceară, să se exprime, să se apropie de alții. Se ascunde în spatele unei măști de „autonomie” sau perfecționism.

• Sabotează. Se manifestă exploziv, cere cu disperare atenția, iubirea și protecția pe care nu le-a primit. Se agață de ceilalți, declanșează conflicte sau reacționează exagerat în fața unui refuz sau a unui eșec minor.

Fără vindecare, adultul devine o carcasă funcțională, dar pe dinăuntru este condus de emoții nerezolvate, de nevoi ignorate și de dureri nespuse. Poate părea că are tot ce trebuie – un job, o familie, o viață „normală” – dar nu se simte viu, conectat sau împăcat.

Vindecarea copilului interior nu înseamnă să „uiți” trecutul, ci să înveți să stai alături de el, să-l asculți și să-i oferi ceea ce nimeni nu i-a oferit atunci: siguranță, iubire și acceptare necondiționată.